Guzel pilaf sau Califul îngâmfat

Mai ţineţi minte poveştile copilăriei, nopţile nenumărate ale Şeherezadei, palatele cu minarete şi pereţi îmbrăcaţi cu mătăsuri, pardoseli cu mozaic colorat şi covoare moi, divane pline cu perne pufoase şi pleduri cu fir aurit...şi la toate acestea...era mare nevoie de un Calif...Califul Florian!

...stăteam întins, lenevind, pufăind agale o narghilea cu parfum de căpşun înflorit şi cărbuni roşii mirosind a smirnă...de jur împrejur, cadâne voluptoase cu faţa acoperită subtil în mătase străvezie, flutură agale beţe lungi de bambus cu pene de struţ şi păun, pentru a alunga arşiţa din jurul Preamăririi Mele! Îmi cântă în surdină câţiva menestreli tocmiţi cu galbeni grei tocmai de la vest de imperiu, o melodie suavă, dulce şi adormitoare...
Dar simt că-mi vine chef de viaţă...chef de danţuri şi de bunătăţuri...bat uşor din palme şi dinspre bucătării s-arată plini de umilinţă bucătarii vestiţi ai întregului Orient. - Ce pofteşete Luminăţia Ta?!...,...ce poftesc...hmmmm...păi poftesc să mă înfrupt azi din ceea ce nu s-a înfruptat nimeni, niciodată! Vreau să mă uimiţi, vreau să mă încântaţi şi vreau ceva de neuitat!
Bucătarii se întrec pe dată să-mi aducă pofta înspre buze...mă gâdilă cu zaharicale fine, cu ceaiuri aromate, cu cataifuri dulci şi-nsiropate, cu vinete şi bame coapte...dar le cunosc pe toate...le cunosc şi le-am mai văzut. Mă-mbufnez, mă întristez şi bucătarii tremură cu teamă de prea multă neputinţă...
Eu Însumi mă ridic cu greu şi-mi târşâi plin de lene imineii din mătase roşie spre bucătării. Temători dar şi curioşi, toţi bucătarii vestiţi se adună în jurul meu şi privesc minunăţia! Însuşi Califul întregii lumi pofteşte să gătească azi...Îmi aleg cu atenţie o mână din orezul cel mai bun, două-trei felii groase de unt catifelat, o ceapă aurie şi un ardei roşu precum mătăsurile mele, iar mai apoi vin şi ceva fructe confiate aduse din colţuri îndepărtate de imperiu...prune, smochine şi curmale dulci ca mierea. Gândul meu e de a face pilaf...şi nu oricum ci însoţit de carne fină de crab de prin Marea Marmara...
Călesc uşor în untul fierbinte ceapa şi ardeiul, perpelesc apoi pentru câteva clipe şi fructele dimpreună cu orezul, le dau un praf de sare şi apoi apă din belşug spre a fierbe încet, acoperit, în cuptorul primitor gata încins.
Cât timp pilaful se înfoaie, dau înspre prăjit picioarele de crab, şi acestea dulci şi parfumate precum un peşte nobil special prins pentru poftele Luminăţiei Mele.
Când toate cele sunt gata, le aşez frumos pe farfurii-nflorate, le rânduiesc să placă ochiului şi le trec pe la nasul marilor meşteri bucătari...: - Aferim Prealuminate...eşti cel mai mare bucătar al Lumii Noastre!

Maccheroni con gamberetti

...sau mai pe româneşte...macaroane cu creveţi.
Am un gând frumos şi o speranţă, că o veni ziua aia în care fi-vom mai liniştiţi, mai cumpătaţi şi mai puţin sclavi pe plantaţiile altora. Am un gând frumos vizavi de ţara asta năpăstuită, de oamenii ce o duc cu greu pe umeri şi mă doare prea-multa suferinţă deşartă ce ne însoţeşte în trista noastră istorie. Parcă ne e din ce în ce mai greu să ne bucurăm de lucrurile simple, de cei din jurul nostru...uităm cine şi cum suntem, ne pierdem de familii, ne înstrăinăm de ai noştri şi ne îngropăm sufletele în adâncurile mercantile ale vieţii moderniste, pline de rahat occidental şi de visuri ce nu sunt ale noastre...
Cred că şi ăsta ar fi un motiv pentru care fug des la bucătărie, căci numai acolo mai pot uita şi numai acolo mai simt că trăiesc...
Am obosit să compun poezie, am obosit să dau sufletului muzică şi am obosit să las ochii să se încânte de picturi. Parcă cel mai uşor şi mai frumos îmi este să compun simfonii culinare, să mă joc subtil cu parfum de condimente şi să dau născare unor iluzii efemere, muncite enorm şi mistuite-n fălci în câteva momente.
La mine cheia sol sunt pastele...aici e punctul de plecare pentru multe minuni şi de aici poate începe oricând o poveste frumoasă, condimentată şi poate puţin picantă...
Azi fac o amestecătură de zile mari, cu macaroane...căci parcă vin mai bine decât spaghetele...cu creveţi, cu usturoi, cu uleiuri de măsline, cu sare şi oregano, cu hribi uscaţi, cu zeamă de lămâie, cu roşioare mici şi cu roşii uscate, iar pentru deznodământ...ţin deoparte puţin coriandru verde şi un praf de parmezan vechi de când lumea...
Compun repede...mânat de foame, de speranţă şi de nemăsurata dragoste pentru bucate...pastele vin la fiert în apă multă şi sărată, iar apoi, cu câteva note mai jos, se-ncinge uleiul de măsline şi îmi rumeneşte usturoiul dimpreună cu hribii uscaţi. Când acestea prind culoare aurie, se aruncă peste ele şi creveţii, totul la foc iute, iar apoi vin de se aşează oregano, zeama de la o jumătate de lămâie, roşioarele cherry şi cele uscate...iar apoi totul scade încetişor, până se umple bucătăria de armonia unui parfum groaznic de frumos. Dacă vă place, puneţi şi puţin ulei peperoncino (sau puţină boia iute) ca să pătrundă mai bine compoziţia către suflet...
Se amestecă toate cu răbdare, se aşează-n farfurii şi se plouă cu parmezan pentru un parfum profund de brânzeturi învechite.
Sunt clipe minunate...clipe în care uit de toate cele, uit de unde vin, uit unde mă duc...şi uit că lumea asta nu prea e aşa cum mi-aş dori...
Trist azi...dar la fel de înfometat!

Fasole cu ciolan

Ce rezonanţă deosebită au aceste cuvinte...răsună în urechi precum o invitaţie la un bal de zile mari! Reverberăm profund la auzul unei astfel de melodii, structurată pe o tradiţie profundă, pe simplitate şi autenticitate şi percepem această arie abruptă precum am percepe orice capodoperă clasică, ascultată de zeci şi sute de ori...însă de fiecare dată cu un sunet minunat, repetabil şi îndrăgit...niciodată nu suntem dezamăgiţi.
De ce fasole cu ciolan?!...păi pentru că privesc întunecarea de afară, ceaţa groasă şi guguştiucii zgribuliţi care dormitează înfoiaţi pe crengi goale şi reci cireşi scuturaţi. E nevoie de ceva fierbinte, consistent şi profund care să mă scoată din starea de lentoare gravă care mă ia în stăpânire...
Şi atunci...îmi dă prin minte gândul ăl bun...fasole...fasole cu ciolan...
Pun la înmuiat câteva ore boabele albe, iar apoi la fiert împreună cu un ciolan grăsuţ şi afumat cu măsură. Fac din cuţit o tocătură fixistă din morcovi, ţelină, ceapă, albitură, ardei capia şi roşioare.
Las fasolea la fiert şi din când în când schimb apa...în speranţa că vom scăpa de ceva vânturi ce se pot arăta pe aşa o vreme rece...
După vreo oră şi jumătate de fiert, scot ciolanul, tai carnea bucăţi măricele şi o pun la fript într-o tigaie cu puţin ulei. Fasolea fierbe în continuare...şi îi adaug sare, cimbru, boia dulce şi frunze de dafin. Bucăţile rumenite de ciolan, vin din nou spre fiert, iar puţin mai târziu vin şi legumele pe care le trag la tigaie doar o ţâră, în grăsimea rămasă de la ciolan.
Le mai las o oră...să le ajungă...opresc apoi focul, arunc o mână de mărar tocat şi aştept să se răcorească puţintel...
Eu unul nu fac nici ciorbă...nici mâncare...e ceva între...adică o ciorbă mai groasă sau o mâncare mai subţire...atât cât să o poţi mânca cu lingura...
Şi merge de minune...iar pentru ca o astfel de minune să fie completă...trag alături şi câteva murături...aşa...ca să completeze gustul...
Nu mai aşteptaţi părinţii ori bunicii să vă facă asemenea bucate...puneţi mâna şi faceţi că e simplu şi ar fi mare păcat să se piardă asemenea nestemate...!