Amu...cică era odată un împărat care ave un băiet. Mai încolo...vecin, era alt împărat, care ave o fată...
Băietu împăratului era cuminte şi gospodar, era bun la trebile în casă şi mare meşter bucătar! Fata împăratului vecin, era puturoasă, nu ştia a face nimic şi nici la măritiş nu prea dădea ghes...
Se vorbiră împăraţii, se sfătuiră şi numa ce căzură la învoială să o păcălească pe fată să-l ia de soţ pe ficiorul cel vrednic.
Câna auzi fata asemaenea grozăvie, dădu sfoară în ţară că ea, avea a lua de soţ pe cel mai iscusit bucătar din lume, care i-o face cea mai bună mâncare de cartofi.
Feciorul nostru, dădu fuga în curtea palatului, alese câţiva cartofi de aur, câteva ouă aurite, o brânză aurie frumoasă, puţin unt auriu şi niţică smântână...başca nişte pesmet auriu...
Puse cartofii dimpreună cu ouăle la fiert în apă cu puţintică sare, răzui caşcavalul cel auriu, tăie untul felii şi o bucăţică o opri să ungă tava pe care apoi o presără cu pesmet auriu...
După ce fierseră ouăle şi cartofii, le tăie felii, le aşeză frumos, le presără cu caşcaval şi cu smântână, iar apoi alţi cartofi, alt caşcaval...altă smântână...unt...şi totul intră la cuptor.
Când se rumeniră şi se auriră, Făt Frumos al nostru le scoase din cuptor...şi când văzu aşa minunăţie de mâncărică...îşi luă lumea în cap, fugi în Franţa şi îşi brevetă acolo minunea...Cartofi Franţuzeşti....
...aşa se născu felul acesta minunat de mâncare!
Şi încălecai pe-o şea şi mâncai toată mâncarea....
Şi încălecai pe-o murătură şi nu lăsai o-mbucătură...
Şi încălecai pe-un drob de sare...să aveţi o poftă mare!
