KATAIF

...azi sunt prinţ arab...ars de soare, mistuit de patimi, pârjolit de dragostea pierdută...frumoasa mea Bedrel Budur...
Mă afund în perne melancolic, lăcrimez cu durere-n piept...şi plâng soarta crudă a dragostei neîmplinite. Gust din narghilea...gust din ceaiul dulce şi fierbinte...privesc îndoielnic către alte cadâne...dar ochii-mi plâng...şi sufletul se zbate...iubirea-i dusă - şi-n rest...singurătate.
Copleşit de aşa durere, caut dară mângâiere...iar dacă atâta amar e-n suflet, cu ce altceva aş putea să mă-ndulcesc...decât cu dulcele meu kataif, făcut cu dragoste, cu mângâiere şi cu răbdare...
Dau dară poruncă să mi se aducă degrabă fidea bălaie, din cea mai fină, precum părul de fecioare, miere dulce din floare de coriandru, puţintele migdale crude şi fistic verzui, scorţişoară, cuişoare, nucşoară şi zahăr, unt gras şi dulce, coajă de portocală, apă de flori de portocal, câteva fructe dulci-acrişoare de cireaşa-pământului şi smântânică grasă, pentru frişcă aromată.
Iau frumos de dau spre tocat migdalele şi fisticul, untul îl dau spre topit, iar fideaua o aşez frumos într-o tipsie. O acopăr cu tocătura de fistic şi migdale, din nou puţină fidea şi apoi untul topit. Aşa vor sta la cuptor preţ de jumătate de ceas, timp în care amestec mierea cu apă şi o dau spre fiert cu coajă de portocală, cu condimente şi cu apă de flori de portocal.
Scot minunea din cuptor, o las să se răcorească şi o stropesc din belşug cu siropul preadulce...
După ce se răceşte, bat din smântână cu zahăr şi niţică apă de flori de portocal o frişcă moale şi parfumată, pe care o dau peste prăjitură, o presar cu fistic şi o decorez cu niscaiva fructe de cireaşa-pământului...
Mă apucă o foame grozavă, uit de dragoste, uit de Bedrel Budur şi îmi amintesc cât sunt de măiastru...
- Oooo...mărite prinţ...tu eşti cel mai mare bucătar al lumii noastre şi meriţi tot ce e mai bun!...dă-o-ncolo pe Bedrel Budur...că aşa frumuseţe de fată se mai găseşte, dar asemenea kataif...nicicând!