Puf de îngeri

E cald, adie vântul uşor,...cireşele sunt coapte şi dulci, broaştele cască a căldură şi eu lenevesc într-un scaun, la umbră, simţind cu toată fiinţa mea mirosul de fân cosit şi de flori deranjate de tăişul coasei. Îmi e atât de lene că nu pot nici măcar să închid ochii ca să mă fure niţeluş somnu'...
Din când în când, aud câte un muget de vacă ce nu şi-o fi primit apa la prânz, iar câteva găini amorţite cârâie ascunse prin cotloane umbroase.
În nări, îmi stăruie mirosurile mesei de nimiaz...am avut norocul de am mâncat o salată mare...mare de tot...cu roşii, lăptuci, ardei, ceapă, usturoi şi mărar...ah...mărar de grădină...cum numai la ţară se găseşte. Peste toate vine o bucată mare de brânză proaspătă făcută când încă era răcoare dimineaţă...şi...pentru diversitate...doar câteva bucăţele de slăninuţă fiartă în zeamă de varză, tăvălită prin boia de ardei şi usturoi, iar apoi afumată uşor de tot cu fum de prun...
Orişicine ar spune...-Se poate mai mult de atât?!...mai poate fi ceva peste toate astea?!
Ei da...ar mai fi...
Ar fi desertul cât mai simplu şi dacă se poate rece...
Aşa mi s-a părut întotdeauna spuma de căpşuni, pufoasă, dulce, răcoritoare...şi parcă de pe altă lume. Mă gândesc că prin pernele îngerilor, în loc de puf, aceştia îşi odihnesc capetele blonde şi pline de zulufi pe spumă de căpşuni, aromată şi răcoroasă...să-i îndemne şi pe ei la somn liniştit.
N-aş prea insista pe "cum se face" spuma de căpşuni...ci mai degrabă cum se mănâncă: încet, încetişor, simţind fiecare aromă, fiecare cristal de zahăr topit, fiecare umbră de vanilie şi fiecare căpşună pârguită şi dulce.
Mai toată lumea ştie să facă spumă de căpşuni...dar foarte puţini ştiu s-o mănânce...e şi asta o artă!