Încă mai există oameni...

Eheeeeiiii...vă mai vorbii eu de plaiurile Oltului, de obiceiurile locurilor şi de blândeţea oamenilor de p-acolo...
Avusei marele noroc să-mi petrec sărbătoarea de Paşte la ţară, împreună cu câţiva oameni dragi şi bineînţeles cu câteva bucate tradiţionale.
Poate că azi nu vreau să vorbesc prea mult despre mâncare ci despre omenie.
Încet, încetişor...trăiesc cu părerea cum că oamenii dispar, sentimentele se decolorează, nu mai sunt părinţi, nu mai sunt copii, nu mai sunt fraţi şi surori...nu mai sunt decât bani şi tot ceea ce implică prezenţa acestora. E trist...
Iubesc satul, iubesc simplitatea, iubesc ouăle înroşite cu foi de ceapă şi oţet...apoi frecate cu o cârpă soioasă plină de untură, iubesc butoaiele lu' tataie învechite şi trăsnind puternic a sâmbure de prună, iubesc căpisterea lu' mamaie care încă mai frământă pentru colaci şi prescuri, iubesc mizeria din dosul pătulului pe unde hălăduie păsăret mult şi gălăgios, iubesc porcii tăvăliţi prin noroi şi graşi peste măsură şi iubesc vacile care încă mai dau un lapte dulce - nimerit pentru brânză şi unt.
E atâta simplitate acolo...atâta bunătate şi mai presus de toate e oricând un zâmbet şi o mângâiere...offf...se strică lumea şi am impresia că încet încet dispare bunătatea...dispare căldura şi însemnătatea vieţii.
Mă tot gândesc la cei de pe-acolo...la Mitică Cobzaru al lu' Băniţoaia, la Stana Căprăroaia sau la Veta lu' Şoane...eheeeiiii...care intra în gura lu ăl bătrân, se alegea cu o poreclă de nu mai scăpau de ea nici copiii lui...
Mă umflă râsu când mă gândesc la ăi din care mă trag eu...la tataie Angronomu şi la ai lu' Şarpe şi Fimitură. Ăştia ai lu Şarpe au poftă de mâncare, sunt pântecoşi rău şi nu se dau în lături nici de la niţică beuturică...
Unde o fi vremile când mergeam cu vacile cu Ionel al lu' Ţăranu şi cu Târnoaica lu Ţâpei...când jucam ţurca pă vale cu Gogu Lii şi cu Gogu Geantii...când făceam focu' şi coceam dovleci ori porumbi cu ai lu Fofâsnac...când furam verze şi caise de la Cioatinele, fete mari şi bătrâne rău...ori când ne arătam ţâţele prin gard cu Tudoriţa a lu' Mitică Ciungu ori cu a mică a lu' Benzinoaia...deh...copii nebuni şi frumoşi.
Azi nu prea mai e nimic...doar amintiri...doar speranţă şi câţiva oameni care încă mai există acolo în ciuda vremilor răzleţite şi urâte.
Să aibă sănătate, putere şi viaţă lungă...că mai avem nevoie de ei şi poate că vor redeveni ceea ce au fost cândva...şi oamenii şi locurile!
Hai că spre deliciul dumneavoastră, când mă întorsei, luai de la mamaie şi un cucoş gras ca să-l gătim şi să-l punem pe blog...că aşa-i frumos! Aşa că...mâine...după cum zisasem...facem un cucoş gustos ca nimeni alţii...

Aceste materiale pot fi considerate drept "pamflete"...iar orice asemănare cu personaje reale...este pur întâmplătoare!...;-)