Mă încearcă nostalgii imense, un amestec de fericire şi tristeţe, ură şi compasiune, fericire, recunoştinţă şi regrete. Toate, din pricina şi datorită Ţării mele...România.
De când mă ştiu am crezut că e un mare păcat să nu îţi cunoşti ţara, să nu cunoşti oamenii ce se numesc tot români şi mai ales să nu cunoşti ceea ce este autentic, de-al locului şi implicit de-al tău!
Am umblat multicel, m-am dumirit şi am să încerc în câteva episoade să vă arăt Ţara asta a noastră aşa cum e ea, aşa cum trebuie percepută şi am să vă arăt mai ales acele părţi care nu convin altora şi pe care "ei" şi-ar dori să nu le mai înţelegem, să le uităm şi să le vindem pe nimic, întocmai precum un lucru străin nouă...
Normal că în scurta mea călătorie am vânat teribil obiceiurile culinare ale fiecărei zone şi am încercat să înţeleg apucăturile bucătăriilor vizitate! Am profitat cât am putut de fiecare colţişor minunat şi m-am bucurat teribil că nu mă aflu (precum mulţi alţii...) într-un all-inclusiv pe tărâmuri musulmane, unde să torn în mine licori botezate şi să mănânc produse cumpărate la reducere de prin cine ştie ce coclauri...
...
Încep scurt cu un drum fulger spre Sibiu (nu cred că ar dori cineva să vorbesc despre punctul de plecare...adică Bucureşti...că n-ar avea vreun sens...). Drumul e curat, uşurel, chiar bunicel, zburdăm pe lângă Piteşti, fugim pe Dealu' Negru, vedem cu coada ochiului Vâlcea şi Călimăneştiul, ne îndreptăm repede către Ocna Sibiului, iar într-un final campăm la Răşinari spre Păltiniş. Rămân mut la Dumbrava Sibiului şi văd pentru prima oară Muzeul Satului din Sibiu - de unde Dumnezeu atâta frumuseţe, atâta curăţenie şi ordine...?! Există chiar şi o linie veche de tramvai între Răşinari şi Sibiu, linie ce evocă vremuri apuse şi la fel de interesante...
Apoi este oraşul...cuminte, aşezat, cu iz occidental, plin de neamuri ce vorbesc limbi nordice, germanice...amestecătură...terase elegante, îngheţate la cornet, plăcinte de tot felul...atmosferă unică.
Este plin de turişti, de comercianţi şi de gură-cască! Vă daţi seama că din când în când poposim la câte o cafeluţă, o îngheţată sau o masă mai bogată...
Prin zonele astea influenţa ungurească e clară, nemţii sunt la ei acasă, iar mămăliga românească e nelipsită.
Ne bucurăm enorm la un păstrăv prăjit, servit cu un bulz fierbinte şi cu o zămuţă de usturoi...totul trăsneşte a brânză de burduf (un parfum foarte drag mie). E mult calm p-aici...chelnerii sunt calculaţi, zâmbitori şi chiar tind să-ţi spună şi câte o snoavă ori o vorbă bună...
Oferta e colosală...ciorbiţă de cartofi cu afumătură şi cu tarhon mult, ciorbă de fasole cu ciolan şi cimbrişor, gulaş în pâine coaptă parfumat cu mult chimen...iar peste toate...o salată de ceapă roşie de Turda...dumnezeiască, servită cu pâine cu cartofi, dulce, pufoasă şi cu coajă pârâitoare!
Pe aici ciorbiţele de legume au legume proaspete, iar cotletele sau ceafa la grătar vin câte două la porţie! Nu ne potolim până nu primim şi binecuvântarea unei pastrămi de oaie care se topeşte în gură, iar botezul ni-l primim cu nişte papanaşi cât roata carului, scăldaţi în râuri de smântână şi însoţiţi cu buchete mari de dulceaţă de afine.
Avem îndeaproape maşinile şi nu prea putem să stropim cu nimic pleiada de mâncări. Aşteptăm seara, cuminţi şi calculaţi, precum ardelenii, ca să sorbim câte un şpriţ alb şi rece ori câte o bere spumoasă, ca să mai stingem focurile aprinse în gânduri, în stomacuri ori chiar pe gâtlejuri.
Palinca nu-i de noi...suntem moi, finuţi, olteni cu maţe catifelate...iar palinca aia fu bună numa' de aprins grătarul.
No...ce să zic...e de numa'numa'!...şi nu trebe să uit că fu musai ca să avem însoţitori prieteni dragi nouă (domnul Madagascar şi soţia dânsului...cei care cu stoicism încearcă orice reţetă nouă a mea, fără teama că le va ajunge...).
În episodul următor, om urca mai la nord!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu