Filosofie cu merişoare

Poate nevoia unei miresme de primăvară sau poate nevoia de culoare mă împing către pestriţ, către gusturi dulce-acrişoare. Mă tot gândesc ce anume ar fi nimerit pentru o masă de prânz, să fie uşor, gustos, în ton cu poftele mele şi deosebit...
Este încă iarnă şi am nevoie de miros de scorţişoară, dar în aceeaşi măsură am nevoie de culoare vie. Dacă am obosit de atâta tradiţie, mă întorc către pui...mai exact către aripile de pui, cu carne albă şi dulce, gustoasă şi pregătite oricând să accepte un compromis alături de orice condiment.
Dincolo de aripile de pui, vin laolaltă în tavă câteva picături de ulei de măsline, un pumn de merişoare, puţin usturoi pisat şi stins cu vinişor roşu, jumătăţi frumoase de roşioare, felii de mandarină, un praf de rozmarin (nu mult că amărăşte) şi o zburătură de nucşoară...muuult mai bună decât piperul, başca un vânticel subţiratic de scorţişoară. Din nou un firicel de ulei şi apoi peste toate un firicel de miere dulce.
Cuptorul încins, mult mai nesătul decât mine, primeşte cu mare prietenie tava cu pricina şi, după ce gustă din toate aromele preţ de o oră, plin de regrete, îmi înapoiază tava cu rumeniturile.
Nu cred să fie ceva mai bun care să meargă cu acestea, decât un orez simplu, pufos şi parfumat precum cel tailandez.
Mirosul e pătrunzător, aspectul puţin cam exotic, dar gustul...gustul întrece orice imaginaţie. Dacă filosofia s-ar fi putut exprima ea însăşi prin intermediul gustului, atunci aripioarele acestea ar fi fost expresia sublimă a necunoscutului, a surprizei şi a optimismului...ar fi spus cam aşa...-Mănânc - deci exist!