Se spune că încercarea supremă în cazul unui bucătar ar fi omleta şi senvişul. Măiestria absolută trebuie exprimată prin intermediul acestor simple feluri, care pot lua uneori forma artei. Modul de pregătire, ingredientele şi rezultatul final fac într-adevăr diferenţa între cele obişnuite pe care le mâncăm în orice zi şi unele pregătite cu dăruire totală şi fantezie.
Senvişul ca formă gastronomică se pierde în istoria lumii...încă înainte de Cristos, evreii antici obişnuiau să pună între două felii de pâine nedospită, bucăţi de carne de miel cu ierburi aromatice.
Numele de senviş apare târziu, pe la 1700 şi ceva cred, atunci când Lordul de Sandwich, John Montagu, obişnuia în timpul jocului de cărţi să ceară valeţilor să-i aducă carne friptă şi grasă între două felii de pâine ca să nu se murdărească. Lumea a început să ceară "felul lui Sandwich" şi aşa a devenit o denumire populară.
Acum, senvişul are sute de conotaţii, se face în diferite forme, cu pâini felurite şi cu dimensiuni ce variază de la o îmbucătură până la o pâine întreagă de un kilogram.
Adevărul este că un senviş simplu este o alternativă comodă la o mâncare gătită, însă un senviş elaborat poate constitui concurenţă adevărată unui fel de mâncare pregătit îndelung.
Am avut ocazia să mănânc un senviş cu unt de trufe albe, cu pastramă de vită afumată şi felii de usturoi copt...iar impresia pe moment a fost că aş renunţa oricând la o farfurie cu sarmale în favoarea unui asemenea senviş...asta pe moment...acuma dacă mă gândesc nu ştiu dacă mai sunt de aceeaşi părere...
În fine - esenţial este, atunci când facem un senviş, indiferent de ce punem în el, pentru a fi gustos, să găsim un echilibru între aromele ingredientelor şi să condimentăm exact precum am condimenta un fel de mâncare. Şi în acest caz, asta ţine de gusturile fiecăruia şi de dispoziţia fiecăruia.
Un lucru este cert: la mine un senviş bun merge oricând cu o bere bună!
Vă doresc, atunci când faceţi senvişuri, să fiţi cât mai creativi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu