Pui a la Florian

Carnea de pui din punct de vedere al bucătarului, întotdeauna reprezintă o provocare. Este o carne simplă, fără textură deosebită, fără savoare, primitivă şi dificilă...întocmai precum peştele. Are mare nevoie de condimente, de alăturare cu diverse arome, pentru a da un rezultat demn de pretenţii înalte.
Eu unul caut în permanenţă reţeta ideală pentru carnea de pui, întovărăşirea care i-ar conferi supremaţie pe tărâmul gustului. Încerc fel de fel de marinate, mai mult sau mai puţin picante, schimb felul de a găti...prăjit, copt, fiert...încerc şi varianta pastramei, însă pricep că niciodată o carne de pui, luată ca atare, nu va avea capacitatea de a oferi senzaţia pe care o oferă o coastă de miel ori o bucăţică simplă de carne de porc.
Am totuşi impresia că influenţa mediteraneană este cea mai potrivită pentru o mâncărică elaborată cu carne de pui. Încerc să fac divagaţii pe tema puiului cu gorgonzola şi a pulpelor cu măsline. Combinaţia pare a fi benefică, însă neapărat alături de cartofi copţi cu ulei de măsline, sare grunjoasă şi rămurele de rozmarin (sau Lemnul Domnului...frumos nume pentru un condiment).
Carnea de pui (pulpe dezosate în cazul nostru) va fi rumenită la tigaie, împreună cu puţin ulei aromat cu usturoi, două-trei beţişoare de scorţişoară, un praf de nucşoară, unul de piper alb, sare şi câţiva stropi de vin alb sec.
Separat, în puţin ulei de măsline, sotăm puţin câteva măsline verzi (eu am găsit fără sâmburi şi umplute cu capere...o aromă deosebită în plus) împreună cu câţiva mieji de nucă, fără a le arde. Adăugăm apoi o mână de brânză cu mucegai (de orice fel), iar după ce aceasta se topeşte urmează o cană cu smântână grasă. Când acestea dau în fiert, adăugăm şi bucăţile de pui prăjit şi lăsăm împreună la foc potolit vreo trei minute.
Cartoful copt cu rozmarin are o aromă ciudată, un miros aspru precum vinul sec datorat uleiurilor eterice ale rozmarinului, foarte asemănătoare cu ale salviei.
Carnea de pui este dulce, sărată, cu parfum de brânză şi măsline, cu aromă de scorţişoară şi foarte slab aduce aminte că ar purta şi puţin piper ori nucşoară, iar nuca nu este decât un element de rupere a cadenţei, elementul distonant dar necesar în această simfonie.