De ce aş şede prin cherhanale, de ce mă atrage mirosul de peşte, de ce mă ia cu leşin când simt în nări aromă de saramură sau fum de prăjeală de peşte...?!
Cât de minunat o fi să locuieşti pe ţărm de mare, să auzi vuietul valurilor în noapte, să priveşti nemărginirea şi să admiri oricând răsăritul de pe mal...Cum oare or fi trăind pescarii, simţind că întreaga lume este a lor...şi acolo este lumea lor, pe ape, netulburaţi, bătuţi doar de vânturi, de soare sau de stropii reci ai mării.
Îmi aduc aminte uneori de mesele pescarilor, de guvizii fripţi, de mujdeiul gros de usturoi, de icre proaspete şi mămăliga pripită, de ciorba acră de peşte, de plachie, de tocana de somon sau de plăcintele cu icre.
Încerc şi eu, umil, departe de ţărm, să încropesc niţel din amintire...câţiva stavrizi mărişori, curăţaţi bine şi înmuiaţi vreme de un ceas în lapte. Îi sărez, îi piperez, îi tăvălesc niţel prin făină şi îi dau în ulei încins, pe toate părţile până s-or perpeli suficient...
Facem şi o salată ca de pescari, bogată, ca la sărbătoare, cu cartofi fierţi, cu maioneză cu muştar, cu ouă fierte, cu ceapă şi măsline.
Ce gusturi, ce parfumuri...parcă lenevesc într-o barcă veche, purtat uşor de valuri, parcă simt între degete firul subţire de năvod, parcă simt metalic, rece, fierul acelor de undiţi...parcă simt în palme zbaterea unui peşte abia prins...câtă libertate, câtă sărăcie, câtă fericire, câtă singurătate au aceşti oameni...pescarii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu