Bucătăria lui Florian






Orice gurmand intră în bucătărie la fel cum orice credincios intră în templu...cu pioşenie, nesăţios şi cu speranţă. Aş vrea ca bucătăria mea să fie un templu pentru orice suflet neostoit şi pentru orice pântec nesătul!

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Până-n rai şi înapoi!














Avem nevoie de dragoste, de linişte şi uneori de scurte momente de fericire...avem nevoie de clipe în care să putem uita cine suntem, unde suntem sau când suntem. Eu unul, creez astfel de momente în intimitatea şi căldura bucătăriei...
Afară plouă mărunt, rece, spre lapoviţă, vântul fluieră a iarnă şi întunericul cade peste ferestre mult prea devreme. Îmi aduc aminte de zilele în care eram copil, trăiam la ţară, iar iarna era un prilej de odihnă, de leneveală lângă sobe, de spus poveşti în serile lungi şi de zăbovit pe lângă cuptorul cu lemne care scotea din el fel de fel de minunăţii, care mai de care mai dulci sau mai înfoiate. Căsuţa bunicilor mirosea toată a pâine, a cozonaci, a vin fiert şi a gutui coapte. Focul pâlpâia roşiatic prin uşa întredeschisă a cuptorului din lut, creionând pe ziduri fantasme dulci şi liniştitoare...
Avea mamaie o ladă din lemn plină ochi cu făină albă, din care lua, de dragul meu, în fiecare zi câte puţin, pentru gogoşi, pentru prăjituri cu mere sau pentru cozonaci. Când făcea ea cozonaci, nu mă puteam dezlipi de lângă masă cu niciun chip. Îi frământa alene, cu lapte dulce, cu ouă, cu unt şi mirodenii, cu zahăr mult şi coajă rasă de lămâie. Eram ameţit de mirosul vaniliei şi al romului, la fel cum eram ameţit de vinul fiert cu scorţişoară care în asemenea seri friguroase era la mare trecere...
Mi se părea o joacă, mi se părea că mamaie făcea lucrurile astea dintotdeauna şi la fel de simplu precum apunea sau răsărea soarele, parcă la fel de simplu îi era ei să facă cozonaci...era firesc...era obişnuinţă. Parcă descânta toate cele, maiaua creştea parcă din nimic, iar cozonacii dospeau cuminţi şi niciodată, dar niciodată nu s-a întâmplat să nu-i văd crescuţi frumos, grăsuţi, mai mai să dea p-afară din tăvi. Însă şedeau cuminţi, pentru că ştiau că trebuie să intre la căldură, să se rumenească frumos, să omoare cu mirosul lor orice duh necurat ce ar fi intrat în casă şi, apoi, să mă răsfeţe pe mine cu gustul lor nemaipomenit.
Îmi tăia mamaie o felie mare, groasă, nici fierbinte dar nici rece, îmi punea o cană plină cu lapte şi mă mângâia pe cap...atunci era momentul...atunci simţeam cum merg până în rai şi înapoi!

3 comentarii:

  1. Forumist Peugeot3 noiembrie 2009, 14:35

    Aproape ca simt mirosul...

    RăspundețiȘtergere
  2. de cateva zile citesc pe aici si-mi place tot ,cum scrii ,cum gatesti,cum te bucuri.felicitari ,pt tot ...si multumesc

    RăspundețiȘtergere
  3. Cu plăcere...asta este cea mai mare bucurie a mea, să ştiu că pot aduce un zâmbet sau puţină poftă de mâncare! ;-)

    RăspundețiȘtergere